Românul care i-a bătut pe americani cu patinele de fier

Doru Tureanu, considerat cel mai bun hocheist român al tuturor timpurilor. România, cu Tureanu pe gheaţă, a învins echipa SUA în 1977, victorie considerată şi acum una dintre cele mai mari surprize din istoria hocheiului.

Prezent cu naţionala României la două ediţii ale Jocurilor Olimpice de iarnă, Doru Tureanu crede că performanţele hocheiului din anii '60, '70 şi '80 nu se vor mai repeta curând.

Erau vremuri când între fotbalişti şi sportivii altor ramuri ale cluburilor departamentale nu erau mari diferenţe. Nici măcar de imagine. Şi unii şi alţii erau bine plătiţi, beneficiari ai unui sistem semi-profesionist care a dispărut însă după 1989, nu mergeau la serviciu şi se bucurau de notorietate. Cei mai mulţi erau luaţi cu arcanul de la cluburile din provincie, alţii veneau de bună voie şi nesiliţi de nimeni, atraşi de perspectiva de a avea asigurat traiul după încheierea carierei. Erau vremurile când finalele Cupei Campionilor la volei ori popice se disputau între formaţii româneşti. Erau vremuri când la fiecare disciplină sportivă exista un Nicolae Dobrin, adică un fenomen.

La şpriţ cu fotbaliştii

Doru Tureanu a fost pentru hocheiul pe gheaţă românesc ceea ce a fost Dobrin pentru fotbal. Cel mai bun! O spun toţi coechipierii săi din perioada în care naţionala de hochei pe gheaţă a României era o prezenţă constantă la Jocurile Olimpice. De aceeaşi părere sunt şi predecesorii acelei generaţii de excepţie, singura care s-a bătut în grupa de elită a campionatului Mondial, alături de titanii Rusia, SUA, Cehoslovacia, Canada sau Suedia. Ca atacant la Dinamo, Doru Tureanu mergea la câte un şpriţ alături de fotbaliştii grupării din Ştefan cel Mare. Se laudă şi acum cu asta.

După ce s-a lăsat de hochei, Tureanu n-a ştiut să-şi gestioneze celebritatea. Loviturile pe care viaţa i le-a dat în plan personal l-au debusolat. Gena de campion l-a ajutat totuşi să treacă peste moartea părinţilor, peste un divorţ cu cântec şi peste ideea că nu mai e în centrul atenţiei. Dar nu să şi continue în sportul căruia, aşa cum îi place să spună, i-a dedicat "o viaţă de om". Doru Tureanu e un caz unic. După ce şi-a încheiat cariera de jucător, el nu a mai rămas aproape de hochei decât vreo doi ani. Iar asta se întâmpla în 1989.

A jucat fotbal cu Mircea Sandu şi hochei cu Ţiriac

În ultimii 20 de ani, "Dobrin" al hocheiului românesc n-a mai călcat decât foarte rar pragul Patinoarului "23 August". Nici nu mai ştie când a patinat ultima oară. În toţi aceşti ultimi 20 de ani, hocheiul românesc i-a dus dorul lui Tureanu. Nu şi cei care s-au ocupat de destinele acestui sport. Culmea, preşedinte al FRHG a fost aproape două decenii fostul său coechipier de la Dinamo, Eduard Pană. Când aude de Pană, Doru Tureanu strâmbă din nas şi bombăne. Chiar dacă el e considerat cel mai bun hocheist român al tuturor timpurilor, cel care reprezintă România în "Hall of Fame" e însă Eduard Pană. "A avut grijă cât a fost în fruntea federaţiei inclusiv de asta", spune Tureanu.

Cariera sportivă a lui Doru Tureanu a început cu fotbalul. A jucat alături de Mircea Sandu, actualul preşedinte al Federaţiei Române de Fotbal, cu care spune că a rămas în relaţii foarte bune. A practicat fotbalul în paralel cu hocheiul pe gheaţă, iar cel care l-a ajutat să aleagă a fost antrenorul de hochei Mihai Flamaropol. Tureanu s-a aflat pe aceeaşi gheaţă chiar şi cu Ion Ţiriac, cel care, înainte de tenis, a practicat hocheiul! A jucat la Dinamo între 1969 şi 1988, ultimul an fiind antrenor atât la gruparea din Ştefan cel Mare, cât şi la echipa naţională. "Sunt un tip sentimental. Divorţul m-a dat complet peste cap. Îmi pierdusem şi părinţii, aşa că nu mai aveam cui să îi cer un sfat. Eram confuz, nu ştiam încotro să o apuc", povesteşte Tureanu. S-a apucat de băutură, dar spre norocul său, şi-a revenit la timp. Nu l-a mai interesat însă hocheiul.

"Aveam patine de fier şi rupeam 10 crose pe meci"

Doru Tureanu a făcut parte din cea mai bună generaţie a hocheiului românesc. Cu el pe gheaţă, România a învins Statele Unite ale Americii în 1977, la singura participare a primei noastre reprezentative în elita hocheiului mondial. Victoria României în faţa SUA, scor 5-4, e considerată şi acum una dintre cele mai mari surprize din istoria hocheiului. "La Viena s-a disputat acel Mondial. Ţin minte că se terminase meciul şi stăteam pe gheaţă fără să scot o vorbă. Nu eram singurul, însă. Nu ne venea să credem. Priveam tabela de marcaj, apoi ne uitam la hocheiştii americani... Ne-a trebuit ceva vreme să realizăm ceea ce făcusem", povesteşte Doru Tureanu. "Aveam patine de fier şi rupeam 10 crose pe meci. Americanii rupeau una tot turneul. Acestea erau condiţiile. Şi cu toate acestea i-am bătut pe americani", povesteşte eroul nostru.

La Jocurile Olimpice de la Lake Placid, ultima participare a hocheiului pe gheaţă românesc la o asemenea competiţie, Tureanu a fost cel mai bun. În meciul câştigat în faţa RFG-ului, scor 6-4, el a marcat patru goluri, fiind desemnat cel mai bun hocheist al zilei la Jocurile Olimpice.

"Prostule, d'aia te-am trimis eu în Japonia, să-mi aduci ceas?"

Tureanu ştie o mulţime de poveşti. Mai uită unele amănunte, moment în care îi sare în ajutor Mihai Popescu, bunul său prieten. Cei doi au rămas foarte apropiaţi, deşi au evoluat la cluburi rivale, Popescu fiind stelist. "De ce n-am rămas în străinătate? De prost, cred", spune Tureanu. "Ar fi trebuit să plec, pentru că oferte au tot fost. Eram, însă, îndrăgostit. Cum să plec eu în altă ţară? Regret şi acum că n-am făcut acest pas".

Tureanu povesteşte cum s-a certat cu Tudor Postelnicu, fostul ministru de interne al lui Ceauşescu interzicându-i sportivului să mai iasă din ţară câţiva ani. Un episod petrecut în 1983 îi smulge şi acum zâmbete lui Tureanu: "Am plecat cu lotul României în Japonia. La întoarcere am ţinut să-i fac un cadou celui care îmi dăduse viza, generalul Nicolae Stan. Îi cumpărasem un ceas. Când a văzut, mi-a zis: Prostule, d'aia te-am trimis eu în Japonia, să-mi aduci ceas? Fraiere!". Stan îi dăduse viza lui Tureanu în speranţa că hocheistul nu se va mai întoarce acasă şi îşi va găsi un angajament în străinătate!

"Dream team"

Fostul mare hocheist cochetează în acest moment cu presa sportivă. Tureanu e consilier la o revistă dedicată exclusiv "extra-fotbalului" şi care se numeşte "Sport Revolution".

"Stau câteodată şi îmi amintesc cât de multă lume venea la patinoar pe vremuri. Cât de frumos era. Atât de frumos, încât nu m-am supărat nici măcar atunci când, la un meci, suporterii Stelei au aruncat o cioară pe gheaţă ca să-şi bată joc de mine. E adevărat, eu sunt brunet, dar, jur, nu ştiu cum am ieşit? Ceilalţi din familie sunt albi ca laptele! Din păcate, acum nu mai sunt bani. Şi de la bani pleacă totul", spune Tureanu.

Stelistul Mihai Popescu, prietenul lui Tureanu şi gazda întâlnirii cu fostul mare jucător, ne ajută să creionăm cea mai bună linie din istoria naţionalei de hochei pe gheaţă a României. "Antrenor e Nelu Ionescu. Nu îl putem uita. E tehnicianul de numele căruia se leagă cele mai bune performanţe ale hocheiului nostru. Şi acum echipa: Valerian Netedu - portar, Dezideriu Varga şi Gal Sandor - fundaşi, Traian Cazacu, Doru Tureanu şi Szabo Geza - atacanţi. La Szabo Geza la fel de uşor îl putem trece pe Marian Costea, alt nume greu. Mai bine îi treceţi pe amândoi!", spune Mihai Popescu.

Cătălin Geru, un pensionar pe gheaţă

40 de ani este o vârstă la care despre sportivi se spune, la figurat, că sunt pensionari, cei mai mulţi fiind retraşi de mult din activitatea competiţională. În cazul lui Cătălin Geru, este exact invers. Pensionar la propriu, cu acte-n regulă, dar activ ca sportiv.

Cătălin Geru în echipamentul preferat, de mai bine de 32 de ani, viaţa lui a însemnat doar hochei pe gheaţă şi nu prea îl trage aţa să se oprească. Încă mai poate, ba chiar mai mult decât oricare dintre puştii din echipă.

La hochei, efortul fizic este imens, de aceea liniile se schimbă des şi arareori, un jucător stă pe gheaţă mai mult de un minut. Cătălin însă nu e un hocheist obişnuit, fiind considerat de mulţi chiar cel mai bun din ţară pentru ultimele două decenii şi capabil încă să uimească. În urmă cu trei săptămâni, la un meci de campionat, la Gheorghieni, a realizat un record, jucând continuu timp de şase minute.

La şapte ani, a fost luat din curtea şcolii şi dus la patinoar, unde a revenit de nenumărate ori. „Marele vinovat este tatăl meu, Dumnezeu să-l ierte! Era un microbist înrăit şi de la cinci ani m-a luat cu el la tot ce însemna sport în Galaţi. A încercat să mă ducă la fotbal, dar nu a avut nici o şansă, eram deja cucerit. Hocheiul a fost iubire la prima vedere, dovadă că joc şi acum”, ne-a povestit Geru începuturile unei cariere de excepţie.

A fost cu echipa naţională la 14 Campionate Mondiale, unde a fost declarat de două ori cel mai bun jucător şi de trei ori a fost golgetereul turneului. A câştigat 15 titluri de campionat naţional cu Steaua şi de 17 ori Cupa României.
În cupă, o singură dată, a triumfat cu altă echipă în afară de Steaua şi este succesul cel mai drag sufletului său. Avea 18 ani şi încă nu plecase de la Dunărea Galaţi.

„Tocmai ne întorsesem de la campionatul mondial de tineret din 1988, luasem locul doi în grupa B cu o echipă în care eram zece jucători de la Dunărea. Turneul a fost la Galaţi, toţi se aşteaptau să joace în finală Steaua, cu SC Miercurea Ciuc, dar ei au jucat doar pentru locul trei. Am ajuns în finală cu Dinamo, am bătut cu 6-2, am dat trei goluri şi declarat jucătorul turneului. A fost de vis, una din rarele ocazii când patinoarul nostru a fost arhiplin. Înainte, făcusem egal cu Steaua, 3-3, am dat două goluri, iar pe SC M. Ciuc i-am bătut cu 3-2, unde am dat numai un gol”, rememorează Cătălin Geru cel mai mare succes al hocheiului gălăţean.

La scurt timp, a fost luat de Steaua, unde a jucat timp de 21 de ani, cu o singură întrerupere, 1999, când s-a întors acasă crezând în proiectul de relansare a acestui sport în Galaţi. Acum încearcă a doua oară. 20 de ani de vechime în armată i-au permis să se pensioneze la cerere şi revină acasă, sperând că de data aceasta, se vor găsi bani în Galaţi şi pentru hochei.

ÎNTREBĂRI ŞI RĂSPUNSURI

Cum ai rezistat şase minute pe gheaţă la Gheorghieni?

"Încerc să stau cât mai mult pe gheaţă. Avem în echipă foarte mulţi juniori şi au nevoie să joace lângă noi, cei cu experienţă, pentru a progresa cât mai repede. La Gheorghieni, nici nu mi-am dat seama cât am stat pe gheaţă. Când m-am uitat la tabelă şi am văzut că joc de şase minute, m-am blocat câteva clipe"

A fost grea despărţirea de Steaua?

"Nu prea. Mă săturasem de navetă, plus că mereu mi-am dorit să joc acasă. Nu mi-au dat niciun cent în ultimele cinci luni acolo, iar dacă tot este să joc gratis, de ce să nu o fac acasă?"

CE ÎI PLACE

Să ajut, să dau şi la alţii din ce mi-a oferit viaţa. Sunt un altruist, o fire caldă. Mai am o pasiune, sunt înnebunit după Moto GP, fan al lui Valentino Rossi. Dar cea mai mare plăcere a vieţii este să stau cu băieţelul meu de trei ani.

CE NU ÎI PLACE

Oamenii falşi. Cei care fac promisiuni de dragul de se da mari, fără să-şi dea seama câtă suferinţă produc celor care îşi fac speranţe în urma acestor promisiuni. Cum a fost cazul promisiunilor făcute hocheiului din Galaţi în 1999.

Profil
NĂSCUT: 17 decembrie 1969
STUDII: Facultatea de Educaţie Fizică şi Sport Bucureşti
FAMILIE: căsătorit, doi copii

Un ucrainian prin Romania

Cel mai vechi stranier din sportul românesc, hocheistul Evgheni Pisarenko, a făcut din România a doua sa casă

Stelist prin adopţie, ucraineanul Evgheni Pisarenko este un adevărat simbol al sportului autohton cu puc şi crosă. Iar cum statutul de vedetă diferă de la un sport la altul, cel mai vechi stranier din sportul românesc e un tip simplu, extrem de modest, dar ambiţios. Şi visează… să schimbe lucrurile în România!O zi obişnuită de vară. Staţia din „Piaţa Sf. Vineri” este luată pe sus de călătorii care aşteaptă tramvaiul 56. Înghesuiala atinge punctul culminant când uşile tramvaiului se deschid. Un tip înalt, cu o cămaşă colorată, face notă discordantă cu agitaţia din jur. Calmul lui ridică semne de întrebare şi câteva capete se întorc curioase să-l vadă pe uriaşul de aproape doi metri. „Întotdeauna e plin la primele staţii, apoi se mai eliberează. Nu mă agit foarte tare pentru că îmi place să urc printre ultimii“, explică Evgheni Pisarenko, într-o română aproape perfectă.

„Mâine, vedem mâine!”

Originar din Kiev, el a jucat prima dată în România în 1999, la Rapid. Sezonul a trecut repede, s-a întors acasă, însă numai pentru un an: „Am revenit pentru Alina, actuala mea soţie, şi pentru prietenul meu, Răzvan Lupaşcu. Din septembrie 2001 sunt oficial în Bucureşti, la Steaua”. De atunci a învăţat limba română, s-a căsătorit şi s-a adaptat perfect la viaţa autohtonă. Inteligent şi un fin psiholog, acesta a desluşit imediat firea oamenilor: „Românii sunt mai temperamentali, mai vulcanici, însă, când e vorba de fapte, mai rar. Vorbă multă şi cam atât. Sincer, am auzit mai multe promisiuni decât fapte. Am observat că aici se trăieşte mult în viitor, pentru că vorba preferată este 'Mâine, vedem mâine'.

"Îmi lipseşte pâinea neagră"

Stelistul de 29 de ani se descurcă bine cu aglomeraţia şi căldura din Capitală, însă nu se împacă cu birocraţia. „Am stat la coadă zeci de ore să obţin permisul de şedere”, spune supărat. Deşi nu se consideră un gurmand, el se amuză amitindu-şi că a mâncat pentru prima dată, în România, mici şi ciorbă de burtă: „A fost ciudat, dar mi-au plăcut. Singurul lucru care îmi lipseşte din bucătăria de acasă este pâinea neagră”. Iubitor al drumeţiilor, acesta a suferit însă un şoc la primele ieşiri: „Totul este frumos aici. M-a dezamăgit însă gunoiul de pe malul râurilor. În Ucraina parcă e mai multă grijă de natură”.

Cetăţenia, o promisiune federală

De câte ori vorbeşte despre hochei şi despre România, ochii i se umplu de bucurie. O stare care nu poate fi umbrită nici măcar de promisiunile deşarte. Încă de când s-a stabilit aici, dorea să joace pentru naţională. Imediat, federalii s-au îngrămădit să îi promită obţinerea rapidă a cetăţeniei. De atunci au trecut cinci ani. „A rămas doar la nivelul de încercare. Normal că sunt dezamăgit. O să-mi depun actele acum pentru că deja am cinci ani de stat aici şi nu mai am nevoie de ajutorul nimănui”, spune el.

„Am vrut să fac ceva aici, să schimb lucrurile în bine, în timpul liber antrenez şi grupe de copii, îmi place ceea ce fac”

„Acasă merg de două ori pe an. Sunt cam 1.100 km pe care îi parcurg cu trenul sau cu maşina. Cu avionul e mai greu de mers, pentru că de-abia au apărut cursele directe, înainte era numai cu escală”

„Îmi pare rău că relaţiile dintre două popoare vecine sunt destul de reci şi limitate. Ucrainenii ştiu foarte puţine lucruri despre România şi de multe ori au impresie negativă, dar la fel se întâmplă şi cu românii!”

„Sincer, am auzit mai multe promisiuni decât fapte. Am observat că aici se trăieşte mult în viitor, pentru că vorba preferată este 'Mâine, vedem mâine, să o lăsăm pe mâine' ”

Evgheni Pisarenko

...

Bobby Orr

Traversa patinoarul cu graţia şi forţa pârâiaşului care-şi croieşte drum printre bolovani şi rădăcini, pierzându-şi adversarii într-un menuet ale cărui ritm şi mişcări el le stabilea. Crea senzaţia că se născuse şi crescuse pe gheaţă, iar ceilalţi făceau de-abia atunci primii paşi pe suprafaţa ei înşelătoare.

Robert Gordon Orr a dăruit hocheiului acea latură senzuală fără de care acesta nu ar fi un sport cu adevărat bărbătesc, aşa cum o vioară, pentru a zămisli un sunet pur, are neapărată nevoie de o formă feminină. Un coechipier povestea cum, în miezul unei astfel de năvale, Bobby şi-a pierdut mănuşa, după care, controlând în continuare pucul cu crosa, şi-a curbat la maximum traiectoria şi a recuperat-o - ca şi cum important nu ar fi fost golul, ci integritatea gestului şi a fiinţei din care acesta ia naştere - şi a înscris. Mânuia crosa cu uşurinţa cu care noi folosim lingura pentru a scoate o rondea de morcov din supă. Pucul circula şi pe sub gheaţă, pentru că uneori îl vedeai pe Bobby, la capătul unei volute, cu spatele la poartă, iar plasa se scutura inexplicabil, ca-n acea scamatorie prin care copiilor li se extrage moneda din ureche.

Da, se juca pe gheaţă în toate modurile posibile, atingând deseori forma de sinceritate supremă a jocului: bătaia. În doar 8 ani de carieră în NHL, s-a bătut mai mult decât legendarii Howe, Gretzky şi Lemieux la un loc, căci, “credeţi-mă, nu era unul care să dea când şi când, între respiraţii, se bătea cu ambele braţe, cu tot corpul”, după cum spunea unul dintre foştii săi adversari.
În această risipire continuă, ceva trebuia să cedeze. În cazul lui, au fost genunchii şi, în 1978, la numai 30 de ani, dobândind trista inutilitate a unei flori cu tulpina frântă, care-şi conţine încă parfumul şi puterea de seducţie, dar e incapabilă să mai stea dreaptă în vază, s-a retras.

Nota : Fotografia, considerată drept cea mai cunoscută din istoria hocheiului, îi aparţine lui Ray Lussier. Redă momentul golului decisiv înscris de plutitorul Orr, în meciul dintre Boston Bruins (echipa la care juca Orr) şi Saint Louis Blues, din finala Cupei Stanley, 1970.

Robert Muller a decedat la 28 de ani!

Fostul portar al naţionalei de hochei pe gheaţă a Germaniei, Robert Muller, a decedat, la vârsta de 28 de ani, a anunţat clubul Kolner Haie.

Muller, care era căsătorit şi avea doi copii, suferea de o tumoare pe creier. El a fost operat de mai multe ori după ce i s-a descoperit tumoarea, în 2006.Sportivul legitimat la Kolner Haie şi-a putut relua cariera, dar starea sa s-a înrăutăţit în 2008. Muller a evouat pentru ultima dată în campionatul Germaniei în noiembrie 2008.Selecţionat de 127 de ori în naţionala ţării sale, Robert Muller a participat la Jocurile Olimpice din 2002 şi 2006. De asemenea, el a câştigat de trei ori campionatul Germaniei (2001, 2003, 2007).Muller a fost selecţionat în 2001 pentru echipa Washington Capitals, dar în cele din urmă nu s-a alăturat formaţiei din NHL.
Clubul din Koln a anunţat că tricoul cu unmărul 80, purtat de Muller, va fi retras.

Astfel Muller se alatura pe o lista nedorita a deceselor din hocheiul contemporan, alaturi de Peter Zezel, Stanislas Cherepanov, Igor Stelnov si Gabor Okcsay ...

RIP ...