Stelist prin adopţie,
ucraineanul Evgheni Pisarenko este un adevărat simbol al sportului autohton cu puc şi crosă. Iar cum statutul de vedetă diferă de la un sport la altul, cel mai vechi stranier din sportul românesc e un tip simplu, extrem de modest, dar ambiţios. Şi visează… să schimbe lucrurile în România!O zi obişnuită de vară. Staţia din „Piaţa Sf. Vineri” este luată pe sus de călătorii care aşteaptă tramvaiul 56. Înghesuiala atinge punctul culminant când uşile tramvaiului se deschid. Un tip înalt, cu o cămaşă colorată, face notă discordantă cu agitaţia din jur. Calmul lui ridică semne de întrebare şi câteva capete se întorc curioase să-l vadă pe uriaşul de aproape doi metri. „Întotdeauna e plin la primele staţii, apoi se mai eliberează. Nu mă agit foarte tare pentru că îmi place să urc printre ultimii“, explică Evgheni Pisarenko, într-o română aproape perfectă.
„Mâine, vedem mâine!”
Originar din Kiev, el a jucat prima dată în România în 1999, la Rapid. Sezonul a trecut repede, s-a întors acasă, însă numai pentru un an: „Am revenit pentru Alina, actuala mea soţie, şi pentru prietenul meu, Răzvan Lupaşcu. Din septembrie 2001 sunt oficial în Bucureşti, la Steaua”. De atunci a învăţat limba română, s-a căsătorit şi s-a adaptat perfect la viaţa autohtonă. Inteligent şi un fin psiholog, acesta a desluşit imediat firea oamenilor: „Românii sunt mai temperamentali, mai vulcanici, însă, când e vorba de fapte, mai rar. Vorbă multă şi cam atât. Sincer, am auzit mai multe promisiuni decât fapte. Am observat că aici se trăieşte mult în viitor, pentru că vorba preferată este 'Mâine, vedem mâine'.
"Îmi lipseşte pâinea neagră"
Stelistul de 29 de ani se descurcă bine cu aglomeraţia şi căldura din Capitală, însă nu se împacă cu birocraţia. „Am stat la coadă zeci de ore să obţin permisul de şedere”, spune supărat. Deşi nu se consideră un gurmand, el se amuză amitindu-şi că a mâncat pentru prima dată, în România, mici şi ciorbă de burtă: „A fost ciudat, dar mi-au plăcut. Singurul lucru care îmi lipseşte din bucătăria de acasă este pâinea neagră”. Iubitor al drumeţiilor, acesta a suferit însă un şoc la primele ieşiri: „Totul este frumos aici. M-a dezamăgit însă gunoiul de pe malul râurilor. În Ucraina parcă e mai multă grijă de natură”.
Cetăţenia, o promisiune federală
De câte ori vorbeşte despre hochei şi despre România, ochii i se umplu de bucurie. O stare care nu poate fi umbrită nici măcar de promisiunile deşarte. Încă de când s-a stabilit aici, dorea să joace pentru naţională. Imediat, federalii s-au îngrămădit să îi promită obţinerea rapidă a cetăţeniei. De atunci au trecut cinci ani. „A rămas doar la nivelul de încercare. Normal că sunt dezamăgit. O să-mi depun actele acum pentru că deja am cinci ani de stat aici şi nu mai am nevoie de ajutorul nimănui”, spune el.
„Acasă merg de două ori pe an. Sunt cam 1.100 km pe care îi parcurg cu trenul sau cu maşina. Cu avionul e mai greu de mers, pentru că de-abia au apărut cursele directe, înainte era numai cu escală”
„Îmi pare rău că relaţiile dintre două popoare vecine sunt destul de reci şi limitate. Ucrainenii ştiu foarte puţine lucruri despre România şi de multe ori au impresie negativă, dar la fel se întâmplă şi cu românii!”
„Sincer, am auzit mai multe promisiuni decât fapte. Am observat că aici se trăieşte mult în viitor, pentru că vorba preferată este 'Mâine, vedem mâine, să o lăsăm pe mâine' ”
Evgheni Pisarenko
...
